Nicicând

E dimineață, mamă... În strai de șoaptă sfântă,
Se-ntoarce de prin noapte, sfios, bătrânul cer.
La geamul casei noastre, o lăcrămioară cântă,
Pictând pe rouă zorii și vântul pasager.

O nouă zi mă-mparte vremelniciei, mamă...
Dar eu la piept strâng clipa când mă conduci firesc
La școala unde timpul nerăbdător mă cheamă,
Să-nvăț cum demn se poartă hazardul pământesc.

Culc visele degrabă-n zburdălnicii nescrise,
Cuminți să mă aștepte-n odaia cu păpuși,
Îmi pregătesc ghiozdanul cu zâmbete și vise,
Ascund copilăria-ndărătul unei uși,

Și, ca un fulg sfielnic, las mâna-ți să-mi cuprindă
Întreaga-nsuflețire ce-adânc o voi purta,
Cât rădăcina-mi știe nicicând să se desprindă
De tot ce-n miezul firii îmi ești, măicuța mea.

„Să ne grăbim! E timpul!”, îmi spui cu glas de clipă,
Nețărmurită încă de cert deznodământ.
„Doar timpul... din risipa-i, mereu se înfiripă!”,
Ne amintește tata... azi, zâmbet de pământ...

„Și grabă multă-i calea străpunsă cu ardoare
De lumea ce se varsă în albii de-asfințit!”,
Se tânguie vioara lui nea Pandele care
De-o săptămână-ncoace, un basm a devenit.

Iar eu, din viața-aceasta cu oameni de zăpadă,
Mă-ntorc cu brațe pline de drum împovărat...
Prin multe școli trecut-am și-nvățături grămadă,
Dar să te pierd, măicuță, nicicând n-am învățat...

Comentariul tău aici: --> COMMENTS