M. E. K.
Riduri de rouă
Pe tâmpla bătrână a umbrei de nuc,
Alunecă timpul desculț și uituc.
Ce toamnă târzie coboară-n povești...
Măicuța mea dragă, pe unde îmi ești?
Abisul îți mângâie ochii blajini?
La fel sunt și-acum? Și verzui și senini?
Ce vis înveșmântă azi sufletu-ți bun?
O, mamă, de-ai şti câte-aș vrea să-ţi mai spun...
Nu, doru-mi să plângă în tine nu vreau!
Din brațele zării cum pot să te iau?
Corabia clipei demult a plecat,
Și-aproape că nici nu mai știu ce-am sperat,
Cu ea să pornesc înspre tine curând,
Sau doar să mă mint c-am plecat neplecând,
Aidoma vieții – alai de firesc –
Izvor ce descrește sub pas pământesc.
Și multe, ce multe pe-aici se petrec...
Nici bine, măicuță, nu vin... că și trec...
Doar eu parcă-n loc de o vreme tot stau,
Ori poate că-s locul chiar eu şi nu vreau
Din mine nicicum să mă smulg neîntreg,
Cât încă-s puțin și mai pot să-nțeleg
Că nu știu, măicuță, pe unde îmi ești,
Când toamna târzie coboară-n povești...
Pe tâmpla bătrână a umbrei de nuc,
Riduri de rouă... timp desculț și uituc...
