Întrebarea întrebării
Dragii mei, voi știți că-mi place să aștern povești mereu,
Când e muza glas de floare ce răsare-n drumul meu!
Cum a răsărit și astăzi, eu vă scriu acest poem
Și nu-mi pasă ce va spune cine crede că mă tem!
Știu că va-nțelege totul numai cine-a deslușit
Că poetul poate scrie nu doar ceea ce-a trăit.
Și mai știu că e posibil să nu cred că existăm
Când vorbim aceeași limbă, dar o alta ascultăm!
Iar povestea mea începe ca și cum s-a întâmplat...
Nu demult, mergând pe stradă, un vecin m-a întrebat:
„Ce mai faceți, domnișoară? Merge treaba? E cu spor?”
„Merge, merge, nea Vasile! Dacă nu, o-mpingi ușor!”
S-a uitat mirat la mine, ca un tren ce bea scântei:
„Vai de mine și de mine! Cum s-o-mping la anii mei?”
Mai târziu, am fost la piață. Niște ouă-am vrut să iau
De la o tarabă unde știu că doamnele vindeau.
Dar în ziua cu pricina, parcă tot ce îmi doream
Era altfel! Chiar și doamna ce zâmbea când o priveam!
„Știu precis c-aveați și ouă...”, am șoptit văzând că nu-s,
Dar femeia înfuriată, pe un ton acid mi-a spus:
„Asta-i bună! Ce vrei? Ouă? Tu auzi ce-ai întrebat?
O femeie n-are ouă, domnișoară, ai uitat?
Mai găsești la nenea Gicu, dar... din câte-mi amintesc,
Numai două cred că are, dacă nu cumva greșesc!”
Doamne, câtă nebunie cară lumea după ea?
Eu spun una și ajunge ca și cum e altceva?!
Am lăsat în urmă piața și am hotărât să iau
Drumul scurt ce mă va duce până-acolo unde stau.
Dar cu mintea-ngreunată de-ntâmplarea ce-am pățit,
Am ajuns pe-un drum ce-aleargă pe sub pași, în sens greșit.
Și-am intrat o clipă numai la buticul de gogoși,
Ca să-ntreb pe unde este calea scurtă. Curioși,
Doi bătrâni, privind spre mine, începură a striga:
„Care-i treaba?”... „Știți pe unde aș putea s-ajung cumva...”
„Ce s-ajungi?”, răspunse unul care mă privea de sus,
Când eu n-apucasem încă să închei ce-aveam de spus.
„Știți pe unde-i calea scurtă? Ați putea să-mi spuneți doar...”,
Dar un val de nouă glasuri nici n-au ezitat măcar:
„Ce vrea fata?”, „Vrea s-ajungă!”, „Cine?”, „Unde?”, „Jos sau sus?”
„Spune că o vrea mai scurtă...”, „Scurtă?”, „Azi?”, „Așa a spus!?”
Și deodată, încăperea a-nceput a semăna
Cu-ntrebarea întrebării ce răspunsul nu-și găsea.
„Oameni buni, aveți răbdare să vă spun...”, am încercat
Să-ntrerup nedumerirea, dar zadarnic am sperat!
Căci bătrânul nea Pandele a turnat pe rană jar,
Cu a lui înțelepciune înecată-ntr-un pahar:
„Dacă-i lungă... nu e scurtă!... Și-i mai sigură de fel!”
Doamne, moșul e pe ducă? Sau a-nnebunit și el?
Dar în loc să pot a spune ce măcar n-am apucat,
Am primit și restul care din grămadă-a răsunat:
„Vremuri grele, domnișoară! Dumneata de unde vii?
Că pe-aici deja e scurtă de la naștere, să știi!
Și de ce să fie lungă? Nici măcar nu am aflat!”
„Cum să știți ce vreau a spune dacă nu m-ați ascultat?
Ce-ar fi trebuit să fie cât o rugăminte doar,
A sfârșit prin a rămâne ce n-ați priceput măcar!
Și-am să vă răspund degrabă, înainte de-a pleca,
Chiar pe înțelesul vostru care sună cam așa:
Scurtă-i lunga cea mai scurtă și mai lungă e decât
Cea mai tristă amintire-n care-am să vă las! Și-atât!”
„Te vom da în judecată!”, au strigat în urma mea.
Ce trimiți la judecată când nu știi a asculta?
Dai în judecată limba care-nvârte ce-ai rostit
Până când ideea-ajunge unde nici n-ai fi gândit?
Și vă-ntreb la încheiere, dragi prieteni, oare cum
De vorbim aceeaşi limbă şi-o-nţelegem... nicidecum?...
