^Back To Top

Balada soldatului român  

Într-o zi de toamnă rece, nu departe de apus,
Un soldat în floarea vârstei mamei sale veşti i-a dus:
„Mâine plec la oaste, mamă!”, spuse tânărul, privind
Ochii blânzi ca cerul clipei unde-a răsărit zâmbind.

„Braţul zilei care vine, fiul meu, nădejdea mea,
Cum se cheamă depărtarea ce doreşte-a mi te lua?”
Întrebă oftând bătrâna şi pe sub năframa-i gri
Încerca s-ascundă teama care-n suflet năvăli.

„Toată-această depărtare are forma unei pâini...
Se numeşte ŢARĂ, mamă... şi-i prădată, azi, de câini!
Ne-au furat şi sărăcia! Au ajuns acum... la noi!
Şi din suflet ne vor smulge până-ajungem orbi şi goi!

Plec la oaste, mamă dragă, plec să apăr ce-a rămas
Din străbunii mei şi calea ce-ţi mai este, încă, pas...
Căci de mâine, şti-va numai Dumnezeu ce va urma,
Dar eu vreau să-mi cresc copiii tot aici, în ţara mea!”

Spuse tânărul cel chipeş, închizând în urma sa
Uşa casei unde mama, lăcrimând, va aştepta.
Anotimpuri lungi trecură, mii de gloanţe-au săgetat
Lumea trupurilor care-n veşnicie s-au mutat.

Sub mantaua neluminii, cerul – sângerând de zor,
Cobora să umple timpul mistuit de foc şi dor.
Pe adresa aşteptării ajungeau scrisori mereu,
Dar măicuţa-nlăcrimată întreba: „Şi fiul meu?...

Fiul meu de ce nu vine? Mai întârzie puţin?
Nu mai ştiu nimic de dânsul... De la el, scrisori nu vin...”
„Vine, maică... vine mâine...”, îi răspunse-n grabă doar
O cărare zdrenţuită de o trecere-n zadar.

Între clipe ostenite, bătrânica se opri
Şi-ntr-un fel de vis sau, poate, chiar aievea auzi:
„Nu muriţi? Muriţi odată! Cum de n-aţi murit deja?
Aveţi buzunar la haină plin cu viaţă? Moarte ba?”

„Cine strigă? Cine poate despre moarte a vorbi
Ca şi cum e doar o cale... doar o cale de-a nu fi?
Şi-apoi, dar... de ce nu vine fiul meu plecat demult?
Câtă vreme îndura-voi numai teama s-o ascult?”

Spuse poposind, bătrâna... într-un gând fără de rost,
Ca un vis sau... cine ştie... cine ştie ce-o fi fost...
Dar în clipa de pe urmă, prăvălindu-se pe drum,
Ca un nor grăbit şi singur, rătăcit, un val de fum

Se opri în faţa casei: „Cu o veste am venit...”,
Încercă să spună dânsul, dar bătrâna l-a oprit.
„Ai venit să-mi spui că totul nu a fost deloc un vis?
Că sunt azi, ca niciodată, mama bradului ucis?

Mergi cu bine, mai departe! Şi le spune tuturor
Că n-am fiu ucis în luptă! Fiul meu e-acest popor!
E popor român cu mame ce născut-au fii voinici!
Și vezi inima aceasta? Fiul meu... trăieşte-aici!

 

 

COMMENTS

Copyright © 2024. Mariana Eftimie Kabbout  Rights Reserved.