Şoaptă arămie
De când toamna m-a născut,
A ajuns ca mine,
Timp cosit de gând crescut
În grădini cu flori de lut
Și culori senine.
Iar de când a înţeles
Că îi şade bine
Chipul meu de dor cules,
Din poveşti cu rost ales,
Ca un cântec vine.
Se aşază într-un vers,
Pe suspin de strună.
Ochiul meu de vreme şters
O cunoaşte după mers...
Ştie ce-o să-mi spună.
Că răsar în clipe reci,
Ca o stea orfană...
Dar cum soarta să-ţi petreci,
Când e calea toată, -n veci,
Inimă sărmană?
Toamnă, toamnă, draga mea,
Şoaptă arămie,
Cine, azi, te-ar mai cânta
Dacă eu nu te-aş păstra
Într-o poezie?
