Colind amar
Mai poţi, prietene, să-mi spui
Că n-auzi sângele cum strigă,
Când vin amar cu glas de rigă
Îmi ceri să beau? De dragul cui?
Să-l beau mai mult de dragul tău?
Vulcan şcolit de vină crudă,
Ce arzi în cuib de vrere nudă,
Ca trup ţesut în ochi de hău,
Nu poţi, prietene, s-arunci
O clipă-ntreagă peste umăr
Şi să nu-mi ceri să te mai număr
Cu braţe-ntinse şi porunci?
Eu doar ca sufletul mai merg
Pe râul nunţii dintre oase,
Şi umbra umbrei nefrumoase
Cu mâini de timp uscat o şterg.
Iar tu, la piept de-amurg rămâi
Prohodul vinului de rigă,
Croit din sângele ce strigă
Că fost-am sclavul tău, cum spui,
Dar tihna lumilor haihui,
La jocul clipei mă câştigă
Şi azi, ca ultima verigă
Din lanţul rănilor mă sui,
Pe trunchiul zării încrustând
Ce-mi cântă steaua unui gând...
Să uit că-ntr-un amar colind,
Tu m-ai iubit doar netrăind...
