Versul inimii

Am trecut pe-acasă, mamă... Am intrat și am găsit
Amintirile în ramă. Timpul deznădăjduit
Le-a cules din lunca firii și, -n suspin de lemn bătrân,
Le-a sădit adânc, iar lemnul... azi, doar el le e stăpân!

Căci defintiv într-însul s-au dus toate, rând pe rând...
Glasul tău blajin, măicuță, și al tatei suflet blând,
Joc, povești, copilărie, sărbători, brăduț sublim,
Chiar și surioara-mi dragă cu surâs de heruvim!

„Dar măcar sunt împreună...”, îmi șoptea încetișor,
De prin colți de miazănoapte, gândul zdrențuit de dor,
Străduindu-se zadarnic, într-un zâmbet elegant
Să-mi întoarcă din poveste sufletul – fiu de neant...

Însă el, sub pleoapa zării, umbra gândului mustra:
„Împreună? Unde, oare? În singurătatea mea?
Într-un cuib de flăcări care mă tot vinde ilicit
Unei lacrimi ce-și întinde brațele spre infinit?”

Și, din strigătu-i, durerea înflori numaidecât,
Ca o rană-ngenunchiată ce purta discret la gât
Un șirag de zboruri frânte, răstignite de amurg
Pe fâșii de pași din care drumuri fără tine curg...

Dar cu toate-acestea, mamă, din tabloul cu-amintiri,
Ca o sfântă veșnicie cu parfum de trandafiri,
Vii precum te știu... Lumină... Și, pe-al timpului pridvor,
Ochii tăi cunună clipa cu un vers nemuritor.

Versul inimii în care mamele (nicicând!) nu mor...

Comentariul tău aici: --> COMMENTS