La umbra inimii
Pe o frunză legănată de privirea unui vis,
Umbra inimii se-nclină, ca un fir de dor nescris.
Frunza tace și zâmbește. Umbra-ntreabă-ncetișor:
„ Ești și tu la fel ca mine?... Într-un cântec călător
Te-au înveșmântat poeții și, -n cuprinsul nesfârșit,
Curgi pe file de lumină, ca un susur fericit?”
Glasul frunzei – scrum de clipă instigată la duel
Cu un paloș nestatornic și absurd de infidel –
Din ruinele tăcerii, s-a prelins în ochi de vis,
Și, pe ridurile vremii, cu o lacrimă a scris:
„Sunt aici să știu doar că la umbra inimii, mereu,
Cu preludiul veșniciei stă la sfat apusul meu...”
