Artistul unei şoapte
Când iarnă ești, fiinţă, și ningi pe visul lui,
Artistul pleacă-n grabă cu trenul nimănui.
Bagaj? Nu ia cu dânsul. La ce i-ar trebui?
Privirea umbrei sale e tot ce-l va-nsoţi.
Acolo unde merge, nu sunt averi şi nici
Castele de zăpadă cu sufletele mici.
Acolo nu există veşminte-mpărăteşti,
Nici timpului năvalnic chirie nu-i plăteşti.
Pe-aici, în iarna-ţi cruntă, de ce-ar întârzia
Artistul unei şoapte cu glas de catifea?
Urcând în trenul sorții, ca un orfan uitat,
Ocupă locul clipei cu număr rezervat.
Privește-n jur decorul străin şi ostenit...
„Ce lacrimă e zborul din care am venit!”,
Se miră şi oftează, când șade murmurând,
În piept de fier ce-aleargă pe șinele de gând.
Și parcă nici nu-i pasă că, brusc, în mod bizar,
Tot cerul de acasă e cât fereastra doar.
Îmbrăţişează gândul că sufletu-i deplin
Înfăşurat în zarea sărmanului destin,
A-mpodobit pământul – fecior de cântec sfânt,
Ce strigă-n urma nopţii, cu glas de dor cărunt:
„De ce-a plecat artistul?... Era nefericit?
Sau, oare, tu, fiinţă, destul nu l-ai iubit?”...
