(Ne) Dumerire
Auzind că tot ce pleacă merge-n lumea fără strai,
Lume nouă ce se-mparte undeva, în iad și rai,
Am oprit un fiu de clipă, într-o zi, pe înserat,
Și rugându-l să mă ierte, curios l-am întrebat:
Dacă lumea după viață ni se pare că ar fi
Undeva și nu se știe cum de n-o putem privi,
Dacă e plecarea-n sine numai pân’ la cer un salt,
Dacă cerul e distanța dintre mine și înalt,
Și oricât urca-vom înspre, nu e cale să aflăm
Decât grai de stea – neantul – aer plâns ce-l respirăm,
Atunci, spune-mi, fiu de clipă, e firesc să cred măcar
Că se scurge moartea-n suflet, ca s-o naștem iar și iar?
Naștem moartea ca pe-o viață croșetată-n ochi de-azur,
Într-un lanț de clipe ninse răstignite pe contur?
Și la urma urmei vine ca sfârșit reîncepând
Calea scrisă-n poarta sferei cu ieșirile intrând?
Pot a spune, fiu de clipă, că mi-e sufletul un cor
De iluzii revărsate din albastrul călător?
Și la rându-mi pot renaște ce-a trecut cândva, pe-aici?
Clipe dragi, străbuni, prieteni, frați, părinți și fii voinici?
Ce-ai rămas așa, pe gânduri? Nu am fost destul de clar?
Îți voi spune încă-o dată, mult mai simplu: așadar,
Vin, alerg și ies pe poarta ce acum se cheamă cer,
(Cine știe cum i-or spune când nu va mai fi mister?)
Și, crezând că ies din lume, intru și mai mult în ea,
Să plătesc păcatul care m-a sedus cu vraja sa...
Dar tu, fiu de clipă dragă, taci și mă privești mirat,
Neînțelegând nici astăzi eu de unde am aflat...
