^Back To Top

 

(Ne) Dumerire

 

Auzind că tot ce pleacă merge-n lumea fără strai,
Lume nouă ce se-mparte undeva, în iad și rai,
Am oprit un fiu de clipă, într-o zi, pe înserat,
Și rugându-l să mă ierte, curios l-am întrebat:

Dacă lumea după viață ni se pare că ar fi
Undeva și nu se știe cum de n-o putem privi,
Dacă e plecarea-n sine numai pân’ la cer un salt,
Dacă cerul e distanța dintre mine și înalt,

Și oricât urca-vom înspre, nu e cale să aflăm
Decât grai de stea – neantul – aer plâns ce-l respirăm,
Atunci, spune-mi, fiu de clipă, e firesc să cred măcar
Că se scurge moartea-n suflet, ca s-o naștem iar și iar?

Naștem moartea ca pe-o viață croșetată-n ochi de-azur,
Într-un lanț de clipe ninse răstignite pe contur?
Și la urma urmei vine ca sfârșit reîncepând
Calea scrisă-n poarta sferei cu ieșirile intrând?

Pot a spune, fiu de clipă, că mi-e sufletul un cor
De iluzii revărsate din albastrul călător?
Și la rându-mi pot renaște ce-a trecut cândva, pe-aici?
Clipe dragi, străbuni, prieteni, frați, părinți și fii voinici?

Ce-ai rămas așa, pe gânduri? Nu am fost destul de clar?
Îți voi spune încă-o dată, mult mai simplu: așadar,
Vin, alerg și ies pe poarta ce acum se cheamă cer,
(Cine știe cum i-or spune când nu va mai fi mister?)

Și, crezând că ies din lume, intru și mai mult în ea,
Să plătesc păcatul care m-a sedus cu vraja sa...
Dar tu, fiu de clipă dragă, taci și mă privești mirat,
Neînțelegând nici astăzi eu de unde am aflat...

 

         

COMMENTS

We have 388 guests and no members online

Copyright © 2023. Mariana Eftimie Kabbout  Rights Reserved.