Revărsare
Între două clipe frânte, cum se-ntâmplă să mai fie
În povestea fără nume cu final necugetat,
Rătăcit, un fir de şoaptă, deghizat în feerie,
Auzind că trec prin lume, m-a oprit şi m-a-ntrebat:
„Crezi în şoapta care spune că o faptă-i stea barbară
Cu lumini îmbrăţişate de un hău îngândurat?
Sau e doar o-nchipuire cu un suflet pe afară,
Într-un vis ce nu mai ştie când şi unde-a fost plecat?”
Am gândit atunci că, poate, îmi vorbeşte fiul zării
Și-am tăcut doar cât o vreme de sclipirea-a unui gând.
N-aș mai fi răspuns nici astăzi, dar la capătul mirării
Mă priveau necunoscutul şi-ntrebarea... aşteptând...
„Însăşi lumea e o faptă și barbară mi se pare
Că e numai revărsarea ei într-un ocean de lut,
Iar un sens în toate-acestea, după mine, cine, oare,
Va mai şti, când niciodată n-a fost om să fi ştiut?”
I-am răspuns, dar n-a fost cale să mă lase-n voia sorţii
Şi-ntr-o altă întrebare cred că iar m-ar fi zidit,
Însă eu grăbit-am pasul ca să trec de pragul porţii
Unde niciun fir de şoaptă nu mai ştie ce-am gândit.
Dar când am ajuns acolo, vai de mine, ce-ntâmplare!
Chiar de dincolo de poartă, pe un armăsar zglobiu,
Mă privea ca o regină şi, din cap până-n picioare,
M-a cuprins pe loc uimirea! O cunosc? Chiar nu mai ştiu!
„Bună ziua, amintire!”, îi spuneau, în treacăt, unii...
Alţii chiar n-au cunoscut-o şi la fel o salutau!
Dar ce loc e-acesta, Doamne? E-ntâlnirea cu nebunii,
Unde fapta-şi creşte pruncii care-apoi în drum îţi stau?
„Cine eşti şi cum se face că ai loc aici, în faţă?”
Am şoptit nedumerită. A zâmbit şi mi-a răspuns:
„Nu-i sfârşit ce laşi în urmă! Şi trecutul are viaţă!”
Şi-ntre două clipe frânte, ca un viscol m-a pătruns:
„Eu sunt fapta... şi-amintirea... şi-apoi tu... ce nu-nţelegi?
Ai visat că urma piere? Ea răsare-n ce culegi!
Iar tu, tristă revărsare, îndrăzneşti să uiţi că ştii?
Şi mai crezi într-o sfârşire? Ce sfârşit mai poţi să fii?”...
