Necredinţă
Tu ai venit să-mi spui că sunt o floare?
Ori ai trecut pe-aici să-mi aminteşti
Că tot ce sunt e timp şi mă iubeşti
Când nu mai scriu romanţe călătoare?
De ce-ai venit? Să-mi spui că sunt o carte
Şi cuget ca un murmur nesfârşit?
Dar câte cărţi cu flori ai întâlnit
La şcoala unui gând predat de moarte?
Sau poate c-ai venit să nu mai doară
Că sunt şi eşti cu vină şi cu rost?
Dar ce iubire lacrimă n-a fost?
Şi cât, din ce iubim, rămâne vară?
Iar în decorul vechi cu iz de soartă,
Când pentru tine pot să înfloresc,
De ce visezi că eu nu te primesc,
Când n-ai venit decât până la poartă?
Izvorul meu de patimă şi artă,
Imperiu ars de viscol nefiresc,
Tu chiar nu crezi că pot să te iubesc...
Dar eu... te iert... cum numai floarea iartă...
