^Back To Top

 

Balada (Re) Întâlnirii

 

Viaţa mea cu mâneci scurte şi surâs de ciocolată,
Spune-mi tu, de ce iubirea umblă-atât de îmbrăcată?
Ca un iarmaroc de haine ferecate la intrare
Cară-n straie colorate umbra ei de vrăjitoare!

Coborând pe strada noastră, a intrat la mine-n casă;
În odaia mea săracă, doar o pâine şi o masă.
A pătruns în miezul clipei şi-n secunda muribundă,
I-am întins degrabă pâinea: „Hai, mănâncă... eşti flămândă...

Să mă ierţi că nu ai parte de-o primire generoasă...
E cam frig aici, la mine... nici lumina nu-i acasă...”,
Am rostit privind cu teamă la străina răvăşită,
Ce s-a ghemuit sub masă, în tăcerea ostenită.

„Ai pe tine-atâtea haine... bine-ar trebui să-ţi fie...
Şi eu nu-nţeleg, ce cauţi tu aici, în sărăcie?”,
Am adăugat în şoaptă, dar iubirea nu-mi răspunse.
Ba mai mult, privirea nopţii reci, la pieptul ei o strânse.

Şi chiar nu mai ştiu ce vrajă m-a răpit pentru o vreme,
De-am ajuns cu tot cu mine-n ţara viselor supreme;
Locul unde-i cald şi bine – loc din care nu se pleacă
Şi pe unde soarta-ntreagă nu-i izvor de vale seacă.

Dar mireasma fericirii, din miraj m-a smuls îndată.
Iar minune n-a fost visul, ci priveliştea ciudată.
Eu, în straiele iubirii? Vai, ce glumă! Doamne sfinte,
Tu ai chef de joacă, astăzi?! Foarte clar mi-aduc aminte

Că eram la mine-acasă! Unde-i casa? Ce-i cu mine?
Iarna a plecat?! E vară! Câte flori! Şi cât de bine
E acum! Dar... cum se poate? Unde-i pâinea-nfrigurată?
Unde-i masa mea sărmană şi odaia-ntunecată?

Şi privind la mine, (toată!) semănam cu întâmplarea
Ce-a gustat din sărăcia unde mă trăia uitarea.
„Viaţa mea cu mâneci scurte şi surâs de ciocolată,
Cum de-n hainele iubirii am ajuns, ca niciodată?

E un vis ce se întâmplă? Spune-mi doar, e cu putinţă?”
„Multe lucruri sunt născute să rămână neştiinţă...
Dar tu, fir de păpădie, doar ca să-nţelegi mai bine,
Ţine minte că iubirea nu e haina de pe sine!

Într-o mare de veşminte crezi c-aleargă îmbrăcată,
Însă toate-s numai drumuri pân’ la inima-i curată!
Vrajba, focul, necredinţa şi mândrii învolburate
Au cernut pe trupu-i fraged nori şi lacrimile toate.

Dar, te rog, să nu ai teamă... Când nădejdea ta mai pleacă,
Într-o zi, devine suflet şi cu tine se îmbracă... ”,
Mi-a mai spus, în treacăt, viaţa. Iar eu, paşnică trăire,
Am dorit a nu rămâne doar o clipă de neştire.

„Şi-apoi, eu... eu... cum se face c-am ajuns atât de bine?”
„Draga mea, de câtă vreme nu te-ai întâlnit... cu tine?”

 

 

         

COMMENTS

We have 202 guests and no members online

Copyright © 2024. Mariana Eftimie Kabbout  Rights Reserved.