Fără sfârşit
Aceasta e povestea iubirii fără moarte...
Și nu-i condei s-o scrie, nici filă nu-i în carte
Să îi zidească trupul în taina slovelor.
Nu vine și nu pleacă. Dar e și vis... și zbor...
Povestea-ncepe unde iubirea e o floare,
Iar fericirea cântă pe-o pajiște, la soare.
Acolo, veșnicia-i și zâmbet și sărut
Și doar finalul este un altfel de-nceput.
Se spune că, odată, erau pe lume două
Sclipiri nedespărțite... dulci picături de rouă...
Se legănau pe-o frunză de crin. Și, într-o zi,
Pe chipul lor, un nour străin se năpusti.
Dar blândă și suavă, o rază de lumină
Le-a dăruit cărarea cu niciun fel de vină...
Apoi, în șal albastru, a strâns, din reci frânturi,
Candoarea celor două suave picături.
De-atunci, seninul este un mit al nesfârșirii,
Ce zămislește dansul pe culmile iubirii.
Chiar vrei să știi povestea cu tot cuprinsul ei?
Hai, spune-mi, viață! Spune-mi, s-o știi pe toată, vrei?
Eu nu mă tem că, poate, de-ți spun, voi fi greșit...
Dar tu... de ce ai teamă?... Tu, oare, n-ai iubit?...
