^Back To Top

 Azil de suferinţă 

 

Cum se duc părinții, Doamne!... În buchet de timp cosit
Îi adună-aievea sfinții, din sătucul lor iubit...
Și-i ascund în zări străine! Robi sărmani ce strâng blajin
În desaga neodihnei soarta lor cu trai puțin...


Și ce trai sădit cu trudă pe un munte de nevoi,
Pentru-un ciob de bătrânețe răstignită printre ploi!
Ploi de răni însingurate, ploi de boală și de dor,
Ploi cu nume trist de casă a părinților ce mor!


Și-apoi, casa-aceasta, Doamne, dacă-ar fi un loc știut,
S-ar muta în ea degrabă fiii lumii ce-au pierdut
Mângâierea de părinte care-n vremi s-a risipit
Și se cerne peste suflet, ca un scâncet osândit.


Și ce chin barbar dezgroapă, din mormântul unui gând,
Ce mă doare și voi scrie, azi, mai bine ca oricând:
Ce faci Tu cu viața, Doamne? Câte vieți aduni așa?
Pe tăicuțul meu, sărmanul... Și pe maica mea... A mea!


Pentru ce ne-aduni părinții? N-ar fi, oare, mai ușor
Să culeagă-n taină sfinții numai bătrânețea lor?
Pe ei nu-i mai strânge, Doamne! Zarea cu părinți sărmani
E un sat fărădelege cât pe lume-s prunci orfani!


Și de ce-mi repeți că totul e-o-ntrebare fără rost,
Că un sens în toate este, când vreodată nu a fost?!
Vezi ce văd și eu? Vezi, Doamne? Pe un fir de timp uituc,
Un azil de suferință – ei, părinții ce se duc...


Din ograda fericită, din livezi cu rod bogat,
De pe prispa însorită și ogoru-mbelșugat...
Ca mireasma pâinii calde, ca un tril de ciocârlii,
Un izvor de amintire, ocrotind copilării...


Ei, părinţii... áripi sacre... zare... dor imaculat...
Sfinte lacrimi sub năframa vieţii care a trişat...

 

 

         

COMMENTS

We have 1169 guests and no members online

Copyright © 2024. Mariana Eftimie Kabbout  Rights Reserved.